Aventură pariziană a lui Victor Ponta despre care scriu azi îşi are originile în primele zile ale Revoluţiei din 1989. La acea vreme, premierul de azi, posibilul preşedinte de mîine, era un tînăr licean utecist în clasa a XI-a C a liceului industrial Ion Neculce din Capitală. O clasa cu profil “electrotehnică”, în care învăţau peste 40 de liceeni, printre care, aşa cum spuneam, Victor Ponta, dar şi cea care avea să-i devină soţie cîţiva ani mai tîrziu, domnişoară Roxana Elena Bora.
În acea perioada, liceul Ion Neculce, situat în apropierea bulevardului Titulescu din Capitală, lîngă fostul sediu al primăriei Sectorului 1 (aflat de ani mulţi într-un prelungit proces de renovare) numără nu mai puţin de opt clase a XI-a, numerotate de la A la H, fiecare dintre ele cu un număr cuprins între 30 şi 43 de elevi (aşa erau vremurile). Clasa lui Victor Ponta avea cei mai mulţi elevi, 43 la număr.
Pe 25 decembrie ’89, chiar în ziua în care Ceauşescu era împuşcat, a început emisia primului post de radio independent din România. O anume Fadia Dimerdji, DJ la radio Nova Paris, a adus un set de “scule” şi aşa a pornit emisia unui radio care avea să emită iniţial de la Casă Scriitorilor, în bandă vest a FM-ului. Programul radioului, în adevăratul sens al cuvântului, a început sub numele de Nova 22 abia din februarie 1990 pe frecvenţa 92.7 Mhz. Tot cam pe atunci, studioul Nova FM s-a fixat pentru o perioada în clădirea Primăriei Sectorului 1, aflată gard în gard cu liceul “Ion Neculce”.
Era vremea “ajutoarelor”. Francezii, dar şi multe ale naţii, trimiteau la Bucureşti camioane cu haine, cărţi, alimente, medicamente şi multe alte minuni ale lumii occidentale. Şi tot cam pe atunci au început să apară şi invitaţii pentru tinerii români în ţări din vestul Europei. Între profesorii şi elevii de la liceul Ion Neculce şi francezii care susţineau Radio Nova 22 s-a creat în scurt timp o relaţie de amiciţie care avea şi o dimensiune reciproc avantajoasă: radioul putea folosi generoasă sala de sport a liceului pentru organizarea uner evenimente sau concerte, iar profesorii şi elevii liceului beneficiau la schimb de înlesnirea unor vizite de scurtă durata în Franţa. De obicei, aceste excursii aveau durata de două săptămîni şi erau organizate, în special, de celebra profesoară de franceză Felicia Mihai. Îi spun celebra fără urmă de ironie pentru că doamna Mihai este autoarea a numeroase manuale de limba franceză.
La acea vreme, 1990-1991, directorul liceului Neculce era profesorul Nasta, decedat între timp, iar dirigintă clasei a XI-a C în care învaţă şi elevul Victor Viorel Ponta era profesoară de sport Doina Marcela Câmpineanu (mama lui Mihai-Miki Câmpineanu de la “Şuie Paparude”). Profesoară de istorie a domnului Ponta a fost doamna Stamatoiu, iar dacă numele ei nu va spune nimic aflaţi că era soţia celebrului Aristotel Stamatoiu, fostul şef al Centrului de Informaţii Externe din cadrul Direcţiei Securităţii Statului. Cu alte cuvinte, soţia şefului SIE de azi. De altfel, gard în gard cu liceul Neculce era şi sediul UM 0920/ V1 – Spionaj Politico-Economic pe Europa, situat exact în spatele Primãriei Sectorului 1. Parcă începe să se lege, nu-i aşa? Să povestim în continuare însă, mai avem multe de descoperit!
În primele luni ale anului 1990 soseşte o invitaţie pentru un grup de tineri liceeni de la Ion Neculce pentru o vizită de trei săptămîni în Franţa, la Nancy. E vremea acum să-i dăm cuvîntul chiar domnului Victor Ponta care pe dată de 19.11.2010 poveste într-o postare pe blogul personal următoarele:
“Da, m-am “îmbătat” cu aerul libertăţii la începutul lui 1990 (că noi toţi cred), aveam abia 17 ani şi toată lumea îmi stătea înainte. După serile din Piaţă (Piaţă Universităţii, n.m) dar şi după alegerile din 20 Mai, atmosfera s-a “dezumflat” şi fix pe 13 iunie dimineaţă, la ora 6.00, eram la coadă la Consulatul Francez (lângă Piaţă Română). Intrasem într-un program de schimb cu un liceu din Nancy şi primisem o invitaţie pentru o tabăra la care să particip. A fost o oportunitate pe care o datorez în totalitate profesoarei mele de franceză din liceu, care a reuşit să se lupte cu încăpăţânarea şi comoditatea mea şi mi-a băgat franceză şi dragostea de Franţa în cap aproape cu forţă (mulţumesc şi acum, Dna. Felicia!). Am văzut desfăşurarea de poliţie şi armata şi, cu paşaportul cu viza în buzunar, am luat-o spre Centru. Am trăit cu evidenţă nefericire evenimentele din 13-15 iunie şi impresia mea a fost că mă aflu într-o ţară care nu mă înţelege şi în care nu-mi pot îndeplini visele. Am plecat spre Nancy cu acest pesimism faţă de viitorul României şi cu 40 de $ în buzunar (numai mama ştie de unde a reuşit să-i facă rost). Am mers cu un bilet de tren redus pt elevi la Budapesta, apoi Praga şi Frankfurt, iar din gara m-au recuperat cei de la liceul din Nancy. Cam aventuros, ştiu, dar nici nu împlinisem 18 ani şi eram mult mai ambiţios şi mai curajos decât sunt acum (când plec în lume cu avionul, toate biletele, cazările şi întâlnirile deja stabilite, cu mobilul, cardul de credit şi iPadul în geantă, condus la aeroport şi aşteptat în partea cealaltă!). Tabăra a durat 3 săptămâni, în care am mai prins ceva franceză şi am descoperit mirajul McDonald’s şi iată-mă în gara din Nancy gata de plecare spre casă. Am mulţumit frumos, m-am dus spre peron, am ieşit pe altă uşa şi am luat-o la picior cu rucsacul în spate spre ieşirea din oraş. Doar nu era să fiu atât de aproape de Paris – oraşul la care am visat toată adolescenţă, şi să ratez ocazia! M-a luat un camionagiu şi, pe la miezul nopţii, am pus piciorul în locul visat. Metroul m-a dus în Gara de Nord şi am dormit în prima noapte chiar acolo, învăţând rapid de le ceilalţi aflaţi în aceeaşi situaţie cu mine unde să mă plasez şi cum să-mi pun bagajul sub cap, legat de mine, că să nu rămân fără el!“.
Povestea cu dormitul în gara pare să fie o minciună (a cîtă oare?!) a domnului Ponta. Iată ce scrie publicistul Alin Fumurescu într-un editorial VoxPublica din martie 2013 (atunci cînd Victor Ponta a început să dea amănunte despre aventură lui pariziană):
“Aş fi lăsat să treacă de la mine o poveste atât de frumoasă, cu un adolescent romantic şi rebel, zgribulit prin gările şi parcurile Parisului, dacă n-aş fi sensibil la subiectul asta. Dormitul prin gări, pe sub poduri sau prin parcuri nu e un lucru de glumă. N-are nimic romantic, decât în cărţi şi-n filme. La vremea la care visătorul adolescent Ponta cică dormea prin gările şi parcurile Parisului (nu era în Piaţă Universităţii, cum zicea ? Pentru că 1972 + 18= 1990) dormeam şi eu sub o salcie în Cişmigiu, pentru că din cauza minerilor nu mai puteam intră în hotel. Câţiva ani mai târziu am ajuns şi eu la Paris şi am fost nevoit să iau în consideraţie posibilitatea de a dormi în vreo gara (Montparnasse, în cazul asta). Persoană la care trebuia să trag peste noapte nu răspundea la telefon, telefoane mobile nu erau, doar din acelea cu fişe, se făcea întuneric, iar bani pentru hotel n-aveam. Aveam însă nişte mărunţiş prin buzunare, pe care i l-am dat unui clochard. Cum omul părea “profesionist”, cu sac de dormit şi chiar un burete din ăla albastru făcut sul, l-am întrebat dacă se poate dormi în gara. M-a privit cu tristeţe şi-a clătinat din cap. Răspunsul ? Nu se poate. În nici o gara din Paris. Pe timpul nopţii gara se închide şi, oricum, poliţia patrulează. Dar în vreun parc ? Nici în parcuri. Se închid la miezul nopţii şi poliţia patrulează şi pe-acolo. « Da’ tu unde dormi ? » – l-am întrebat. « Sub un pod », mi-a răspuns. « Da’ nu te pot lua. Locurile sunt împărţite din vreme şi sunt ocupate toate. În oraş n-ai nici o şansă sub poduri dacă eşti nou-venit. Încearcă podurile din banlieus”.
E adevărat, nici Victor Ponta n-a insistat prea tare pe subiectul dormitului în gara din Paris. Se pare că, norocos fiind, mai ales cu o aşa mama, a rezolvat în cele din urmă şi problema dormitului, după cum singur povesteşte:
“Mama avea o veche prietenă la Paris şi am sunat-o a două zi; am constatat că nu o ducea deloc bine şi s-a speriat cumplit că o să stau pe capul ei, aşa că a făcut mari eforturi să mă convingă să plec acasă. Era prea târziu, eram decis ce să fac, am obţinut să-mi primească măcar rucsacul la ea şi eu m-am instalat frumuşel în Gara, întâlnind rapid alţi doi români în aceeaşi situaţie cu care am format imediat un trio foarte unit. De ziua surorii mele Alexandra (2 August), am sacrificat 10 franci şi am sunat acasă să-i spun “La Mulţi Ani” iar când am cerut-o pe mama la telefon i-am trântit direct că am de gând să mai stau, eventual să găsesc de lucru, şi să nu se îngrijoreze . Reacţia mamei mele a fost că întotdeauna – “Bine, am încredere în ţine, ai grijă de ţine şi noi te sprijinim orice vei face!” (d-aia o iubesc aşa tare şi de acolo îmi vine încrederea în mine care m-a ajutat de atâtea ori!)”.
Între timp, dacă e să-l credem, tînărul Victor Ponta, la 17 ani neîmpliniţi, a bătut la uşa Legiunii Străine încercînd să-şi rezolve situaţia locativă şi financiară:
“A fost cea mai boemă perioada din viaţă mea. Am bătut tot Parisul pe jos (îl cunosc mai bine decât Bucureştiul chiar); m-am împrietenit cu toţi emigranţii veniţi în Gara de Nord din toate colţurile lumii; ne-am bălăcit în fiecare zi în fântânile arteziene de la Luvru; am învăţat să mergem cu metroul fără bilet; câştigăm cam 40-50 de franci în câteva ore recuperând fişele din cărucioarele de bagaje abandonate de cei care prindeau trenul în ultimul moment; am văzut toate muzeele arătând carnetul de elev şi convingând că nu am bani de bilet; inclusiv am mers cu alţi români la Centrul de recrutare al Legiunii Străine de lângă Paris, am trecut testele medicale, dar când am aflat condiţiile (contract de minim 5 ani) am dat înapoi înainte să semnez, şi bine am făcut!“.
În cele din urmă, ajutorul a venit tot din România:
“În septembrie (1990 n.m.) am terminat formalităţile şi am primit drept temporar de muncă. Nu era uşor să-mi găsesc un job, dar iar a intervenit Profesoară mea Felicia, care m-a prezentat unui fost elev al ei stabilit de mult la Paris – Mihai. El m-a ajutat enorm, am rămas până azi foarte ataşat de el şi, chiar dacă nu ne mai vedem prea des, o să-i fiu toată viaţă recunoscător pentru ce am învăţat de la el. Printre altele mi-a sădit “microbul” ceasurilor şi al vinurilor de calitate – deh, apucături burgheze, dar plăcute în felul lor! Aşa că hoinăreală plăcută din august a luat sfârşit! În septembrie m-am apucat de lucru, la început la o benzinărie, apoi două luni la un supermarket (făceam cam o ora la dus şi una la întors plus cele opt de muncă şi una de pauză). Am reuşit să-mi închiriez o cămăruţă de 12 metri pătraţi la ultimul etaj dintr-un bloc în apropiere de Saint-Lazare (mă urmăresc gările, în Bucureşti am trăit 20 ani la Gara de Nord). După care am găsit serviciul ideal – la un fast food din centru, program de la ora 17 până la închiderea de la 1.30, salariul mimin pe economie echivalent cu 1.000 $ (cine avea în România în anii 90 aşa salariu?!). Mă trezeam la prânz şi mergeam direct la Biblioteca Georges Pompidou, unde citeam şi ascultăm muzică până când trebuia să plec la serviciu. Ziua liberă o petreceam cu gaşcă de români pe care îi întâlneam în Saint Michel, iar muncă şi banii câştigaţi au început să aibă cu adevărat semnificaţie pt mine”.
Eu sînt curios, poate sînteţi şi voi, cine era acel Mihai de la Paris. Poate, cîndva, ne va spune într-un acces de sinceritate însuşi Victor Ponta. Pînă atunci, să ne întoarcem din nou în timp în septembrie 1990. La Bucureşti elevii începuseră şcoală, Victor Ponta împlinise 18 ani, dar era la Paris şi lucra la un supermarket. În luna noiembrie, aterizează în capitală Franţei doamna Cornelia Naum. Mama premierului povesteşte într-un film documentar recent cum şi-a găsit odrasla în plină aventură pariziană:
“Ştiu că în primele zile a dormit în gara şi că se descurcă cu ajutorul unor alţi români, că nu era singurul, erau mulţi pe acolo, cu recuperarea acelor cărucioare de bagaje care mulţi cînd ajungeau mai tîrziu la tren nu mai se duceau să-şi ia moneda. Şi ei le duceau şi-şi luau monedele. Ulterior însă, a fost recuperat de un prieten al profesoarei lor de franceză, care l-a ajutat să se angajeze absolut oficial şi, cu salariul legal pe care-l primea, el şi-a putut închiria o mică mansardă din aia boemă lîngă gara Saint Lazare, de vreo 6 metri pătraţi, dar a fost super încîntat cînd m-am dus eu la el să-mi arate garsonieră lui unde avea pe masă o pîine şi un borcan de Nutella“.
Menţionez că am transcris exact declaraţia doamnei Naum, fără să intervin pe text.
La sfîrşitul anului 1990, tînărului Victor Viorel începuse să i se ia de Franţa. O spune chiar el, în documentarul realizat de Florin Iepan pentru Digi 24, şi explică şi de ce:
“Am lucrat la super-market, la benzinărie, la fast-food, însă după şase luni perspectiva era pentru mine să rămîn la acel nivel, de muncitor necalificat, pentru că în clasa a XI-a n-aveam diplomă de bacalaureat“.
Pe blogul personal, domnul Ponta e mai darnic cu detaliile:
“Am fost singur-singurel când am împlinit 18 ani în Place Saint Michel din Paris, departe de toţi cunoscuţii, şi nu cred că m-am descurcat rău. (…) Tot regulile stricte ale Franţei, cele referitoare la continuarea studiilor, mi-au dat şi ultimul imbold să mă întorc acasă. Adevărul e că am simţit atât de tare lipsa familiei şi a celor apropiaţi încât de atunci şi până azi nu m-am mai gândit niciodată să plec defintiv din ţară. Mama a reuşit să vină în vizită la mine. În timpul plimbărilor noastre nocturne prin oraş am primit din nou ceea ce aveam nevoie – sfaturi bune şi curaj! Mama mi-a spus că se bucură că am dovedit că pot face ceva singur într-o lume atât de dificilă, dar că viitorul meu poate fi la fel de bun acasă, alături de cei care mă aşteptau. Plecasem la sfârşitul clasei a XI-a şi nu reuşeam să mă reinscriu în Franţa că să-mi dau bacalaureatul şi să mă înscriu la facultate. Sorbona mult visată era mai departe de mine din Paris decât dacă mă întorceam acasă să termin liceul! A fost una din cele mai grele decizii din viaţă mea, dar am considerat mereu de atunci încoace că am făcut foarte bine”.
Satul de aventură pariziană, tînărul Ponta decide după opt luni să revină în ţară. Aterizează la Otopeni în ianuarie 1991:
“Pe 22 Ianuarie 1991 am aterizat la Otopeni, strivit de emoţie şi de mulţimea de prieteni care m-au aşteptat! Recunosc însă că şocul revenirii a fost imens, nu cred că ne mai aducem aminte exact cum arată România în acei ani, ce diferenţe faţă de Occident (multe din acestea le-am recuperat, dar am pierdut lucruri bune în schimb!)”.
Dincolo de emoţiile lui Victro viorel Ponta, să privim totuşi, mai atent, dată din calendar: era 22 ianuarie 1991, trecuse deja primul trimestru al clasei a XII-a, ba, mai mult, începuse de cîteva săptămîni şi trimestrul al doilea. Pentru cei nefamiliarizaţi cu structura anului şcolar din acea perioada să amintim cum stăteau lucrurile:
Structura anului şcolar 1990 – 1991
15 septembrie – 20 decembrie – trimestrul I
21 decembrie – 10 ianuarie – vacanţă de iarnă
11 ianuarie – 27 martie – semestrul ÎI
11 aprilie – 27 iunie – semestrul III
28 iunie – 14 septembrie – vacanţă de vara
Regulamentul şcolar prevedea la acel moment, probabil că şi azi, că “preavizul de exmatriculare se întocmeşte, în scris, de diriginte şi director, pentru elevii care absentează nejustificat 20 de ore la diferite discipline de studiu sau 15% din totalul orelor de la o singură disciplină/modul, cumulate pe un an şcolar şi se înmânează părintelui/tutorelui legal sau elevului, dacă acesta a împlinit 18 ani, sub semnătură“. Prin urmare, în cazul elevului Victor Ponta dintr-a XII-a C, era clară situaţia: trebuia exmatriculat! A avut “noroc” însă, o spune chiar el:
“Deşi trimestrul al doilea al liceului începuse deja, am primit (sigur, prin cunoştinţe şi rugăminţi, că la noi) de la Ministrul Educaţiei de atunci (Mihail Sora cred, îi mulţumesc deşi habar nu are cine sunt) o dispensa specială să nu pierd un an. Am muncit pe brânci să-mi închid situaţia şcolară pe primul trimestru că să-mi prind colegii din urmă. Nu reuşeam fără “gaşcă” mea atât de unită şi dragă, oamenii alături de care practic am trăit zi de zi din clasa a IX-a în 1987 şi până după 2001, când noile mele preocupări m-au îndepărtat de ei, din păcate“.
Fostul utecist Victor Ponta devenise, chiar dacă era anul 1991, membru PCR (Pile, Cinostinte, Relaţii). Dar altceva e important de spus: nu ministrul Sora este cel care i-a acordat acea dispensa specială şi ilegală lui Victor Viorel Ponta! Nici n-ar fi avut cum, din cel puţin două motive. Primul este acela că Mihail Sora a demisionat de la conducerea Ministerului Învăţămîntului după mineriadă din 13-15 iunie 1990. Al doilea e de dată recentă. E vorba de scrisoarea deschisă semnată de Mihail Sora în urmă cu cîteva zile, referitoare la candidatura lui Victor Ponta la preşedinţie din care am selectat doar un paragraf (deşi merită republicat toată şi aici):
“Cu un Victor Ponta Preşedinte al României, ne îndreptăm spre o Românie a furtului generalizat, o Românie a imposturii guralive şi dezordonate, o Românie a incompetenţei şi a neruşinării, în care oameni fără nicio calificare, oameni care şi-au cumpărat sau au furat diplome universitare – ajungând, astfel, în poziţiile-cheie ale magistraturii, ale mediului academic, economic sau politic –, aceşti oameni corupţi, lipsiţi de scrupule, lipsiţi de caracter, se vor află la cârma ţării noastre, mai exact: LA TOATE CIRMELE ROMÂNIEI“.
Deci nu, domnule Ponta, nu Mihail Sora v-a dat dispensa, ci altcineva. E vorba de profesorul universitar la Universitatea Politehnică din Bucureşti Gheorghe M. Ştefan care, după cum notează colegii de la ziare.com, “a administrat Ministerul Învăţămîntului timp de un an şi jumătate (28 iunie 1990 – 16 octombrie 1991), numele sau nefiind reţinut pentru vreo realizare spectaculoasă“.gheorghe-ştefan-după-revoluţie-am-crezut-că-putem-răsturna-lumea-18423965
“Dispensa” primită de voiajorul Victor Viorel Ponta i-a înfuriat la vremea respectivă pe mulţi dintre colegii lui. În ziarul NONSENS editat la acea vreme de cîţiva dintre elevii liceului Neculce s-au scris cîteva articole dure despre cazul lui Ponta. Degeaba. Victor Viorel şi-a continuat marşul triumfal spre bacalureat chiar dacă “dispăruse din peisaj” înainte de terminarea clasei a XI-a şi reapăruse subit printre colegii lui la jumătatea clasei a XII-a. Şi, ce să vezi, a mai luat şi notă 1o la bacalaureat, după cum scrie AICI. Sau poate minte, pentru că nimeni n-a reuşit să vadă nici măcar catalogul din clasa a XII-a al actualului premier, darămite diplomă lui de BAC!
Legat de revenirea lui Victor Viorel în ţară, doamna Cornelia Naum, mama premierului Ponta, trebuie să se pună de acord cu fiul cînd exact s-a produs fericitul eveniment. Domnul Ponta spune răspicat că s-a întîmplat pe 22 ianuarie 1991. Doamna Naum îşi aminteşte că a fost prin… februarie:
“El a plecat în iunie, imediat după evenimentele…prima mineriadă şi s-a întors în februarie ’91. Eu i-am spus clar, ai douăzeci de dolari în buzunar, cu atît a plecat el din ţară, faci autostopul, te duci la Paris, e vara, e cald, e frumos, poţi să dormi în parc două-trei nopţi şi cînd te-ai lămurit vii acasă. În asta a constat acordul meu de a pleca la Paris“.
Putem trece peste faptul că mama Cornelia spune că Victor Viorel a plecat la Paris cu doar douăzeci de dolari în buzunar, iar fiul susţine că avea patruzeci (“Am plecat spre Nancy cu acest pesimism faţă de viitorul României şi cu 40 de $ în buzunar, numai mama ştie de unde a reuşit să-i facă rost”).
Poate-au uitat, a trecut ceva timp de atunci. La urmă urmelor, nu banii aduc fericirea. Mai ales în adolescenţă. Dar trebuie să admiteţi că noi, ceilalţi, nu vom putea uită niciodată în cazul în care Victor Ponta ajunge preşedinte, că acest lucru poate nu s-ar fi întîmplat dacă prin februarie ’91 nu se găsea un tîmpit pe scaunul de Ministru al Educaţiei care să-i dea o dispensa unui chiulangiu, făcîndu-ne să ne întrebăm şi astăzi cum ar fi arătat România dacă avea demnitatea să zică nu şi să-l lase repetent!
Sursa: turcescu.ro
Autor:
