Reabilitarea conacului Brătianu
Sediul Casei Agronomului, instalat la Ştefăneşti în vila Brătienilor, adăpostise până în anul 1953 centrul administrativ şi politic al coloniei de greci; formată din familiile luptătorilor comunişti refugiaţi şi găzduiţi de România în 18 blocuri de locuinţe – construite în localitate special pentru ei. Din cauza conduitei lor civice reprobabile şi a diferendelor de opinie şi interpretare a unor fenomene politice în relaţiile lor cu Partidul Muncitoresc Român şi statul român, colonia – devenită un fel de stat în stat – a fost desfiinţată, grecii fiind împrăştiaţi prin diferite localităţi din ţară.
După plecarea grecilor edificiul se afla într-o stare de ruinare greu de imaginat, mai ales la parter. Ei folosiseră la intrare 6-8 camere ca birouri, iar restul de 50 de camere ca locuinţe la etaj şi pentru adăpostirea păsărilor şi animalelor (oi, capre, porci şi păsări) la parter. Abia în anul 1956 s-a obţinut fondurile necesare pentru refacerea acoperişului şi reabilitarea cât de cât corespunzătoare a spaţiului ocupat de administraţia Gospodăriri Agricole de Stat.
Noua folosinţă dată acestui imobilul, specifică funcţionării unei instituţii de perfecţionare şi instruire agronomică, trebuia să asigure condiţii bune de cazare, masă şi săli de curs pentru 100 – 150 de cursanţi. Toate aceste noi cerinţe impuneau în primul rând scoaterea imobilului din ruina în care se găsea. Investiţia necesară nefiind înscrisă în planul anual de stat al Ministerului Agriculturii, tot releveul construcţiei a fost măsurat şi desenat de mine şi însuşit, fără plată, de către Institutul de Proiectări Piteşti, care a elaborat proiectul de execuţie. Costurile necesare pentru realizarea investiţiei şi a dotărilor se ridicau la suma de 1,2 milioane lei, ceea ce pe atunci era o valoare considerabilă.
Preşedintele regiunii, cu bună credinţă, m-a asigurat că finanţarea va fi suportată din fondurile anului viitor ale Sfatului Popular Regional. Liniştit am convenit cu Trustul de Construcţii Argeş, începerea lucrărilor, urmând să fie achitate cheltuielile la deschiderea finanţării. Surpriza a venit după ce s-a aprobat bugetul regiunii Argeş, când s-a constatat că nu se puteau aloca bani de investiţii din fondurile locale pentru Casa Agronomului, întrucât instituţia aparţinea ministerului. Prin urmare, lucrările executate până atunci, în sumă de peste 400.000 lei, nu puteau fi achitate pentru că nu fuseseră prevăzuse în planul de stat al anului în curs. Controlul financiar cerea ameninţător ca banii cheltuiţi fără finanţare, să fie imputaţi celor vinovaţi.
A trebuit să merg la Comitetul de Stat al Planificării, rugându-l pe director general Coliban, fără de care nu se mişca nimic în finanţarea agriculturii, să mă ajute să ieşim din necaz. Omul m-a ascultat cu atenţie şi bunăvoinţă, trimiţându-mă să discut şi cu şeful compartimentului de investiţii, un anume Sabo. Acest Sabo era un tip acru şi arogant, care nici nu a vrut să audă de aşa ceva.
După un timp de tatonări prin C.S.P., presat de timp şi cu sabia deasupra capului, am revenit la Coliban. Aflând că este şi un mare amator de vinuri bune, l-am rugat să ne facă o vizită particulară la Ştefăneşti, împreună cu tovarăşul Sabo, sperând ca la un pahar de vorbă voi putea să-i conving să aloce banii de care aveam nevoie. Mi-au acceptat invitaţia şi au venit. Văzând planşeele din lemn demolate, pentru a le reface din beton, iar fundaţia dezgolită până la peste doi metri adâncime, pentru a o putea izola şi proteja imobilului împotriva igrasiei, directorul Coliban mi-a zis: „Măi băiete, o să-ţi dăm bani, dar nu pentru această dărăpănătură, ci pentru o nouă construcţie, în proiectul căreia vei include şi sumele cheltuite”. În zadar le-am vorbit, în cursul mesei, despre însemnătatea istorică a casei, grosimea zidurilor, frumuseţea peisajului natural şi faptul că aspectul deplorabil de paragină se datora doar lucrului pe şantier, nu am putut să-i conving, mai cu seamă pe Sabo. Mi-au cerut să le aduc urgent un memoriu de necesitate şi o temă de proiect pentru noul edificiu, lucru ce nu eram dispus să-l fac.
A doua zi, într-o nouă discuţie purtată cu Coliban, a fost de acord că imobilul Brătienilor trebuie salvat, dar de acest lucru este necesar să fie convins şi şeful sectorul de investiţii. La sugestia lui, spre dezonoarea mea, deşi într-o formă mai diluată, l-am cam şantajat pe acest tovarăş Sabo, aducând-i aminte de atenţia şi de plăcerea cu care l-am onorat în calitate de gazdă la Ştefăneşti, spunându-i totodată că oricând va dori va fi bine primit. Înfuriat pe mine şi cam fricos din fire, cum aflasem de la Coliban, în cele din urmă omul a avizat finanţarea lucrării.
Dar pentru modificarea planului de stat, aflat în plină desfăşurare, mai era nevoie şi de acordul ministrului agriculturii Ion Cosma. Solicitându-i prin telefon, din cabinetul lui Coliban, o audienţă, m-a întrebat dacă pot să-i spun despre ce este vorba. Surpriza a fost total neaşteptată faţă de mentalitatea închistată a celor cu care discutasem necazul meu – inclusiv cu oameni din sectorul planificării investiţiilor din ministerul nostru. După ce m-a ascultat, mi-a cerut să-i descriu locul unde se află imobilul şi distanţa faţă de Piteşti. I-am zugrăvit succint amplasamentul situat pe o colină frumoasă, la o distanţă de şapte km de oraş, în mijlocul unui parc amenajat în stil englezesc, alcătuit dintr-o bogată diversitate de arbori mai rar întâlniţi. I-am mai relatat faptul că edificiul a aparţinut lui familiei lui Ion C. Brătianu, construit în prelungirea unei construcţii vechi, care ar fi aparţinut domnitorului Brâncoveanu. ,,Bine, a zis. Am să-ţi găsesc fondurile de care ai nevoie, chiar dacă ar fi să iei de la temelie reabilitarea construcţiei, dar te rog ca la terminarea lucrărilor, indiferent dacă voi mai fi sau nu ministru, să mă inviţi să văd ce-ai făcut’’.
Şi astfel, având toate aprobările de finanţare, au putut fi reluate şi terminate toate lucrările. Clădirea a fost dotată cu tot mobilierul şi inventarul necesar începerii cursurile de perfecţionare a specialiştilor şi de instruire a lucrătorilor din agricultura regiunii. Ion Cosma, o personalitate proeminenta între cei 13 miniştri ai agriculturii pe care i-am cunoscut, a petrecut o duminică ca oaspete al Casei Agronomului, cu satisfacţia că s-a putut întemeiat o instituţie de mare importanţă pentru lumea agronomică din Argeş. Am discutat mult despre istoria locurilor, arătându-se foarte interesat în zonă de ultima reşedinţă a lui Liviu Rebreanu de la Valea Mare, pe care a dorit s-o vadă, şi de prezenţa urmelor domnitorului Brâncoveanu la Piteşti. A mai văzut şi Biserica-capelă a Brătienilor şi mormintele lor de la subsolul lăcaşului.
Astăzi pot spune cu mândrie că între realizările mele importante se află şi salvarea de la ruină a acestui conac încărcat de istorie, cu o arhitectură deosebit de sugestivă pentru stilul perioadei în care a fost ridicat. Domeniul şi „Vila Florica”, o construcţie în stil neoromânesc, atestată din 1829, au fost şi vor rămâne ca formând unul dintre cele mai frumoase conace boiereşti din România. Pe zidurile exterioare ale edificiului încă se mai păstrează încrustate unele fragmente de capiteluri aduse de la Histria, un „Cavaler trac”, basorelief din secolul II î. Hr. de la Sarmizegetusa, ş.a. – relicve care ne vorbesc despre una dintre pasiunile de colecţionar în domeniu a lui Ion C. Brătianu – pe care le-am ocrotit cu atenţie când imobilul s-a reabilitat.
Fragment din "Oferta Destinului" de Constantin Budan
Autor:
