Scrisoarea lui Iohannis:
București, 3 august 2018
Domnului Valer Dorneanu
PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE
În conformitate cu prevederile art. 146 lit. e) și ale art. 80 din Constituția României, republicată, precum și ale art. 11 alin. (1) pct. A lit. e), art. 34, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, formulez următoarea
CERERE DE SOLUŢIONARE A CONFLICTULUI JURIDIC DE NATURĂ CONSTITUŢIONALĂ
dintre Prim-ministrul României și Președintele României
În data de 31 iulie 2018, Prim-ministrul României, doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, a emis Decizia nr. 247/2018 pentru exercitarea unor atribuții, potrivit căreia, în perioada 6 – 13 august 2018, domnul Paul Stănescu, viceprim-ministru, ministrul dezvoltării regionale și administrației publice, exercită atribuțiile prim-ministrului privind conducerea operativă a activității Guvernului României (Decizia nr. 247/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 667/31.07.2018).
În conformitate cu dispozițiile art. 85 alin. (1) și ale art. 103 alin. (1) din Constituție, prin Decretul nr. 55/2018 Președintele României a desemnat-o pe doamna Vasilica-Viorica Dăncilă în calitate de candidat la funcția de prim-ministru (Decretul nr. 55/2018, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 48/17 ianuarie 2018). În conformitate cu dispozițiile art. 103 alin. (3) din Constituție, prin Hotărârea nr. 1/2018 pentru acordarea încrederii Guvernului, Parlamentul României a acordat încredere Guvernului condus – în conformitate cu art. 107 alin. (3) din Constituție – de doamna Vasilica-Viorica Dăncilă, în calitate de prim-ministru. (anexa nr. 1 la Hotărârea Parlamentului nr. 1/2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 84 din 29 ianuarie 2018). Prin Decretul nr. 76/2018 Președintele României a numit Guvernul României în componența prevăzută în anexa 1 a Hotărârii Parlamentului nr. 1/2018 (Decretul nr. 76/2018, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 85 din 29 ianuarie 2018).
Rolul constituțional și specificul atribuțiilor prim-ministrului presupun ca acesta să își exercite atribuțiile permanent și neîntrerupt oriunde s-ar afla, inclusiv în vacanță. Însă, ori de câte ori acesta ar aprecia că se află într-o imposibilitate de a-și exercita atribuțiile, chiar și cu acest prilej, devin incidente prevederile constituționale referitoare la interimatul funcției de prim-ministru.
Prin omisiunea Prim-ministrului României de a aduce la cunoștința Președintelui României imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile în perioada 6-13 august 2018 și acțiunea acestuia de a desemna un alt membru al Guvernului să exercite, cu caracter temporar, atribuțiile de prim-ministru prin emiterea unui act (Decizia nr. 247/2018) cu depășirea competențelor stabilite de Legea fundamentală, s-a ivit un conflict juridic de natură constituțională între cele două autorități, pentru motivele expuse în cele ce urmează. Procedând în acest mod, Prim-ministrul României se situează în afara cadrului constituțional prevăzut de art. 107 alin. (3) din Constituție. Totodată, prin această conduită, prim-ministrul a încălcat și prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală în componenta sa referitoare la supremația Constituției, precum și principiul colaborării loiale, astfel cum a fost dezvoltat în jurisprudența Curții Constituționale.
A. Cu privire la admisibilitatea conflictului juridic de natură constituțională
În cauză sunt întrunite elementele necesare pentru existența unui conflict juridic de natură constituțională, așa cum au fost stabilite prin Decizia Curții Constituționale nr. 53 din 28 ianuarie 2005. Astfel, „Conflictul juridic de natură constituțională între autorități publice presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe, care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor” și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative și care pot crea blocaje instituționale.
De asemenea, cu referire la competența materială de a soluționa conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 148 din 16 aprilie 2003 privind constituționalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituției României, a reținut următoarele: „Este vorba de conflictele de autoritate (sau litigiile organice). Într-un atare caz Curtea Constituțională soluționează sau aplanează litigii constituționale între autorități. Aceste litigii pot privi conflicte între două sau mai multe autorități constituționale cu privire la conținutul ori întinderea atribuțiilor lor, decurgând din Constituție. Aceasta este o măsură necesară, urmărind înlăturarea unor posibile blocaje instituționale. Pentru a se evita antrenarea Curții în soluționarea unor conflicte politice este necesar să se prevadă că este vorba doar de blocajele instituționale, respectiv de conflictele pozitive sau negative de competență”.
Totodată, în Decizia nr. 108/2014 Curtea Constituțională a stabilit că: „Fără a-i defini conținutul, atât Constituția, cât și Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale utilizează sintagma de conflict juridic de natură constituțională. Prin urmare, pentru stabilirea trăsăturilor conținutului conflictului juridic de natură constituțională, principalul reper l-a constituit jurisprudența Curții Constituționale și doctrina în materie. Astfel, aceste conflicte au următoarele trăsături:
– sunt conflicte juridice;
– sunt conflicte juridice de natură constituțională;
– creează blocaje instituționale;
– vizează nu numai conflictele de competență (pozitive sau negative) născute între autoritățile publice, ci și orice situații conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct din textul Constituției;
– se referă numai la anumite autorități care pot apărea ca subiecte ale acestuia.
Toate aceste trăsături au caracter cumulativ și nicidecum alternativ, neîndeplinirea vreuneia dintre ele fiind, ab initio, o cauză de respingere a sesizării. 1. Doctrina în materie, a relevat că un conflict juridic de natură constituțională „privește «competențele» sau «atribuțiile» autorităților publice; aceste «competențe» sau «atribuții» pentru a fi de «natură constituțională» trebuie să derive din Legea fundamentală, nu exclusiv dintr-un act normativ subsecvent Constituției (a se vedea, în acest sens I. Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 867). Totodată, „art. 146 lit. e) din Constituție nu privește orice conflict, probabil și posibil, între autoritățile publice, ci numai conflictul juridic, deci nu și pe cel politic, și bineînțeles numai conflictul care să privească competențe constituționale (a se vedea, în acest sens, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck, București, 2008, p. 1.405). 2. Aceste opinii exprimate în doctrină se reflectă și în jurisprudența în materie a instanței de contencios constituțional. Astfel, Curtea a stabilit că un conflict juridic de natură constituțională presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate ori mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței ori în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor (Decizia nr. 53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 144 din 17 februarie 2005). Totodată, prin Decizia nr. 97 din 7 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 169 din 5 martie 2008, Curtea a reținut: „Conflictul juridic de natură constituțională există între două sau mai multe autorități și poate privi conținutul ori întinderea atribuțiilor lor decurgând din Constituție, ceea ce înseamnă că acestea sunt conflicte de competență, pozitive sau negative, și care pot crea blocaje instituționale. Mai mult, prin Decizia nr. 270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art. 146 lit. e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea.
Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției. (…). Altfel spus, neîndeplinirea unor obligații de sorginte legală nu generează automat un conflict juridic de natură constituțională, întrucât eventuala ignorare a unei astfel de competențe a unei instituții sau autorități publice, fie ea nominalizată în chiar titlul III al Constituției României, nu reprezintă eo ipso o problemă de constituționalitate, ci una de legalitate, pentru că raportul acestora poate fi cenzurat în fața instanțelor de judecată. În acest sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 503 din 21 iulie 2009. (…) Așa fiind, intervenția Curții devine legitimă ori de câte ori autoritățile și instituțiile publice menționate în titlul III din Constituție ignoră sau își asumă competențe constituționale de natură a crea blocaje ce nu pot fi înlăturate în alt mod. Aceasta este esența unui conflict juridic de natură constituțională.”
Autor:
