<< În mod paradoxal, cu cât facem mai multe sacrificii pentru o poveste imaginară, cu atât ne agățăm mai stăruitor de ea, deoarece dorim cu disperare să dăm un sens acestor sacrificii și suferinței pe care a provocat-o.
În politică, acesta este sindromul ”Băieții noștri nu au murit în zadar”. În 1915 Italia a intrat în Primul Război Mondial de partea puterilor Antantei. Obiectivul declarat al Italiei era să ”elibereze” Trento și Trieste – două teritorii ”italiene” pe care Imperiul Austro-Ungar le stăpânea ”pe nedrept”. Politicienii italieni au ținut discursuri pătimașe în parlament, jurând că această eroare istorică va fi remediată și promițând o revenire la gloria Romei antice. Sute de mii de recruți italieni au plecat pe front strigând: ”Pentru Trento și Trieste!”. Credeau că va fi o victorie ușoară.
Nu a fost nicidecum așa. Armata austro-ungară avea o puternică linie de apărare de-a lungul fluviului Isonzo. Italienii au atacat-o în unsprezece bătălii sângeroase, câștigând cel mult câțiva kilometri și nereușind să o străpungă. În prima bătălie au pierdut 15.000 de soldați. În cea de-a doua au pierdut 40.000 de oameni. În a treia confruntare au pierdut 60.000. Luptele au continuat astfel vreme de mai bine de doi ani îngrozitori, până la cea de-a unsprezecea ciocnire. Atunci austriecii au contraatacat în cele din urmă, iar în cea de-a doisprezecea luptă, cunoscută mai bine drept bătălia de la Caporetto, i-au învins categoric pe italieni și i-au împins înapoi până aproape de porțile Veneției. Glorioasa aventură a devenit o baie de sânge. Până la sfârșitul războiului, aproape 700.000 de soldați italieni au fost uciși și peste un milion au fost răniți.
După ce au pierdut prima bătălie de pe Isonzo, politicienii italieni aveau două opțiuni. Ar fi putut să-și recunoască greșeala și să propună semnarea unui tratat de pace. Austro-Ungaria nu avea revendicări în privința Italiei și s-ar fi bucurat să instaureze pacea, fiindcă lupta pentru supraviețuire cu rușii mult mai puternici. Totuși, cum puteau politicienii să meargă la părinții, soțiile și copiii celor 15.000 de soldați italieni morți și să le spună: ”Ne pare rău, a fost o greșeală. Sperăm să nu suferiți prea mult, dar Giovanni al vostru a murit în zadar, la fel și Marco”? Alternativa ar fi fost să spună: ”Giovanni și Marco au fost eroi! Au murit pentru ca Triestul să aparțină Italiei și vom avea grijă ca moartea lor să nu fie în zadar. Vom continua lupta până când victoria va fi a noastră!”. Nu e de mirare că politicienii au preferat cea de-a doua variantă. Așa că au mai purtat o bătălie și au mai pierdut 40.000 de oameni. Politicienii au hotărât din nou că ar fi bine să continue lupta, căci ”băieții noștri nu au murit în zadar”.
Însă nu putem da vina doar pe politicieni. Și masele au susținut în continuare războiul. Iar după război, când Italia nu a obținut toate teritoriile pe care le-a cerut, democrația italiană i-a adus la conducere pe Benito Mussolini și pe fasciștii lui, care au promis că vor obține despăgubirile cuvenite pentru toate sacrificiile pe care le făcuseră italienii. Deși unui politician îi este greu să le spună părinților că fiul lor a murit în zadar, este mult mai dureros ca părinții să-și spună lor înșiși acest lucru – iar victimelor le este și mai greu. Un soldat infirm care și-a pierdut picioarele ar prefera să-și spună mai curând ”M-am sacrificat pentru gloria națiunii italiene veșnice!” decât ”Mi-am pierdut picioarele fiindcă am fost îndeajuns de prost încât să-i cred pe politicienii care-și urmăresc propriile interese”. E mult mai ușor să trăiești în iluzie, fiindcă iluzia conferă sens suferinței. >> (Yuval Noah Harari, Homo deus – Scurtă istorie a viitorului, Sensul vieții)
Autor:
