Azi, fug o juma’ de orã de la redacţie ca sã-mi achit abonamentul la telefonul mobil. Stau la când, cuminte şi-mi gândesc planul pentru ziua de lucru. Ce mai am de scris? Unde mai documentez? Cu cine ma mai întâlnesc… De-ale noastre, de-ale ziariştilor. Griji zilnice.
Ȋn faţa mea, doi bãtrâni stãteau de vorbã cu operatorul Orange. Oameni simpli, rupţi de muncã, arşi de soare, cu mâinile brãzdate de viaţa grea. Cu ochii plânşi de durerea cu care i-a încercat Dumnezeu. Cei doi se rugau, simplu, ca angajatul sã rezilieze sau mãcar sã suspende contractul fiului lor care a fost arestat în Franţa. Bieţii oameni… Erau atât de sãraci încât situaţia fiului arestat i-a devastat cu totul. Şi încercau mãcar sã suspende nenorocitul de contract la telefon, care-i obliga lunar, la plata unei sume de bani.
De neconceput, a fost rãspunsul operatorului. Cei doi nefericiţi pãrinţi trebuiau sã aducã acordul fiului pentru rezilierea contractului. Care fiu era arestat în Franţa, la mii de km depãrtare. Sincer, cum ar fi ajuns bãtrânii în Franţa la fiul lor? De parcã Franţa ar fi Lehliu Garã.
Se poate aşa?!? Da, se poate pentru cã suntem prea slabi ca sã ne punem cu multinaţionalele astea ieftine care taie şi spânzurã dupã cum e datina.
Autor:
